Alecuie?

Hai sa va spun o povestire cu un baietel. Nu, nu sunt eu. E un baietel care mergea, cu ani in urma, pe un drum, cu mama lui. Un drum destul de lung. Trebuiau sa mearga pe jos, alta varianta n-aveau. Iar baietelul ii spunea mamei, aratand sandalele: “Alecuie?” Mama ii raspundea: “Ale tale sunt sandalele.” Dupa o vreme, baietelul repeta: “Alecuie?”. Iar mama lui ii spunea ca sandalele sunt ale lui, ca i le-a cumparat de la magazin si asa mai departe.

La un moment dat baietelul a inceput sa planga, repetand acelasi lucru. Mama lui l-a certat si au plecat mai departe. Spre sfarsitul drumului baietelul s-a asezat pe jos (“Alecuie, alecuie?”) si n-a vrut sa mai mearga mai departe. Mama l-a luat in brate suparata. Acasa, cand l-a descaltat, a vazut ca avea rani in talpa. Sandalele aveau cuie.

Cand mama baiatului din poveste credea ca el o intreaba ale cui sunt sandalele, ea presupunea ca el stie sa puna intrebari. Nu stiu cati ani avea baietelul, dar daca ar fi fost de varsta mea, ar fi fost limpede ca nu e asa. Eu, la doi ani, inca nu inteleg prea bine ce-i aia o intrebare si ce-i ala un raspuns.