Alecuie?

Hai sa va spun o povestire cu un baietel. Nu, nu sunt eu. E un baietel care mergea, cu ani in urma, pe un drum, cu mama lui. Un drum destul de lung. Trebuiau sa mearga pe jos, alta varianta n-aveau. Iar baietelul ii spunea mamei, aratand sandalele: “Alecuie?” Mama ii raspundea: “Ale tale sunt sandalele.” Dupa o vreme, baietelul repeta: “Alecuie?”. Iar mama lui ii spunea ca sandalele sunt ale lui, ca i le-a cumparat de la magazin si asa mai departe.

La un moment dat baietelul a inceput sa planga, repetand acelasi lucru. Mama lui l-a certat si au plecat mai departe. Spre sfarsitul drumului baietelul s-a asezat pe jos (“Alecuie, alecuie?”) si n-a vrut sa mai mearga mai departe. Mama l-a luat in brate suparata. Acasa, cand l-a descaltat, a vazut ca avea rani in talpa. Sandalele aveau cuie.

Cand mama baiatului din poveste credea ca el o intreaba ale cui sunt sandalele, ea presupunea ca el stie sa puna intrebari. Nu stiu cati ani avea baietelul, dar daca ar fi fost de varsta mea, ar fi fost limpede ca nu e asa. Eu, la doi ani, inca nu inteleg prea bine ce-i aia o intrebare si ce-i ala un raspuns.

Ligo, ligo, ligo!

Nimeni nu stie ce inseamna asta. Lumea din jur ma tot intreaba “Razvan, ce inseamna ‘ligo’, ce vrei sa spui?”. Iar eu le raspund: “Ligo, ligo, ligo!”. Pai, ce, nu-i adevarat? Cuvantul “pisica” nu inseamna pisica? Propozitia “Zapada este alba” nu e adevarata doar atunci cand zapada este alba? Ei bine, “ligo” inseamna ligo!

Continue reading Ligo, ligo, ligo!

Tot nu vorbesc

Nu-mi vine, pur si simplu. Nu va faceti griji pentru mine, nu e nici o graba. Bunicii incearca sa ma faca sa le spun diverse lucruri, dar nu vad de ce. E foarte simplu sa le arat. De ce sa spun “vreau ceai”, de pilda, cand pot sa o trag de maneca pe bunica si sa o duc la biberonul pentru ceai? De ce sa insir o intreaga polologhie atunci cand nu-mi convine ceva, cand pot, pur si simplu, sa marai? 🙂

Chiar nu inteleg, de ce au oamenii nevoie de atatea cuvinte?